O colecție de articole

Bujorul de grǎdinǎ(Paeonia officinalis, Fam. Paeoniaceae)are denumirea popularǎ de bajaruji, băbărujă, bonjur, bujor de grădină, buşor, râzişoară, roză de Rusalii, rujă bujă roşie, rujămbujă, ruşioară, tubaroză.
Paeonia officinalis are o istorie lungă ca plantă medicinală şi aromaticǎ,numele i se trage de la Paeon, medicul zeilor greci,rădăcinile erau considerate ca sursa puterilor sale terapeutice.
Bujorul de grǎdinǎ este folosit în medicina trandiţională japoneză şi chineză încă din antichitate, coaja de bujor era folosită pentru prepararea unui sirop care remineraliza organismul şi avea proprietăţi antibacteriene.
În Evul Mediu, în Europa, bujorul era un remediu general, pentru orice tip de afecţiune sau durere. Seminţele de bujor erau înghiţite pentru a calma durerile de stomac şi de dinţi.
În Ţara Haţegului pentru ameliorarea durerilor de cap se afumau cu bujori, iar pentru ameliorarea durerilor de picioare şi la umflături se aplicau frunze ori rădăcină.
În Munţii Apuseni pentru întărirea dinţiilor se ţinea în gură bujor alb, crin, salcâm şi sulfină.Primăvara florile de bujor se puneau în băile copiilor în aşa fel încât aceştia să fie frumoşi, rumeni şi plăcuţi ca ei.
Bujorul de grǎdinǎ este o plantă ierboasă, perenă, vivace, tuoasă, glabră, cultivată,tulpina este uniformă, înaltă de 60-85 cm,frunze alterne foliole îngust-lanceolate până la lanceolate,florile sunt solitare şi mari, pot fi colorate în roşu, roşu-violet sau alb,fructele sunt foliculare,seminţele mari ovate, negre albăstrui.Înfloreşte în mai-iunie.
În România, Paeonia officinalis creşte doar cultivat, rezistând în condiţiile climatice specifice de la noi. Pe lângă bujorul comun, în grădini se cultivă şi alte specii înrudite, de origine europeană sau asiatică.
Toate speciile sălbatice de bujor care cresc în România (bujorul românesc, bujorul de stepă, bujorul de munte, bujorul bănăţean) sunt plante rare şi ocrotite de lege, ele neavând întrebuinţări oficinale.
În scopuri terapeutice, de la bujorul comun se folosesc petalele florilor (Poeniae flos), rădăcinile (Poeniae radix) şi seminţele. De la celelalte specii decorative (Paeonia lactiflora, Paeonia peregrina), care sunt mai toxice, se utilizează doar petalele.
Din punct de vedere al compoziţie chimice rădăcinile, florile, seminţele conţin ulei eteric, peonină, tanin, substanţe mucilaginoase.
Acţiunea farmacologică este de calmant, sedativ, adjuvant.
Bujorul comun are efect sedativ şi este un bun remediu pentru hiperexcitabilitate, acţionează asupra sistemului nervos simpatic (care controlează activitatea involuntară a organismului) şi calmează astfel spasmele musculaturii netede intestinale.
Petalele de bujor intră în componenţa unor ceaiuri pectorale, preparate sub formă de infuzie, recomandate în afecţiunile respiratorii, infuzia de petale de bujor se administrează ca adjuvant în afecţiunile care vizează articulaţiile (artrite, reumatism, gută).Se poate folosi la ameliorarea afecţiunilor nervoase, respiratorii,cardiovasculare.